Alege cinematograful din orasul tau

Alege o zi in CINEMA

Saptamana 15.11 - 21.11
L Ma Mi J V S D

FIUL LUI SAUL: Interviu cu regizorul Laszlo Nemes

11.03.2016
Nascut in Ungaria in 1977, László Nemes si-a petrecut adolescenta si primii ani din tinerete la Paris, unde a insotit-o pe mama sa in 1989, cand a inceput o noua viata in capitala Frantei.

Nascut in Ungaria in 1977, László Nemes si-a petrecut adolescenta si primii ani din tinerete la Paris, unde a insotit-o pe mama sa in 1989, cand a inceput o noua viata in capitala Frantei. Parintii lui, regizor de teatru si profesor universitar, s-au numarat printre oponentii regimului comunist. László Nemes a crescut intre doua tari si doua culturi, alegand sa studieze mai intai la Paris (Institutul de Studii Politice, apoi cinema la Sorbona, Universitatea Paris III), pentru a se muta apoi la Budapesta in 2003, la varsta de 26 de ani, pentru a invata secretele cinematografiei. A devenit asistentul lui Béla Tarr pentru filmul „Prolog”, parte a lungmetrajului colectiv „Visions of Europe”, apoi pentru filmul „The Man from London”. A regizat trei scurtmetraje, dintre care se remarca „With a Little Patience” („Cu putina rabdare”), care a fost selectat in 2007 la Festivalul International de Film de la Venetia. Béla Tarr l-a invatat: „Sa te concentrezi pe detalii, sa intelegi semnificatia fiecarei scene, faptul ca totul trebuie sa fie un proces impecabil, riguros, de la alegerea colaboratorilor pana la realizarea in sine a filmului.” Inconjurat de o echipa mica, fidela si unita, László Nemes a petrecut ultimii cinci ani lucrand la realizarea acestui proiect. In 2011, a lucrat la proiect ca artist in rezidenta la Cinefondation Résidence du Festival.
 

Cum ti-a venit ideea filmului SON OF SAUL?

Cand lucram la „A londoni férfi” („The Man from London” sau „Barbatul din Londra”), in Bastia, filmarile au fost intrerupte o saptamana. Am gasit intr-o librarie o carte de confesiuni publicata de Mémorial de la Shoah numita „Des voix sous la cendre” („Voci de sub cenusa”), cunoscuta si sub numele „The Scrolls of Auschwitz”. Este o culegere de texte scrise de fosti membri ai Sonderkommando din lagarele de exterminare, care si-au ingropat sau ascuns marturiile scrise inainte de revolta din 1944. Documentele au fost gasite peste mai multi ani. In ele sunt descrise amanuntit sarcinile zilnice, modul in care era organizata munca, regulile dupa care era condus lagarul si dupa care erau exterminati evreii, dar si rezistenta pe care au opus-o acestia.

 

Ce era Sonderkommando? Care erau sarcinile membrilor?

Erau detinuti alesi de catre SS pentru a insoti transporturile de prizonieri catre cladirile in care se aflau camerele de gazare, pentru a-i ajuta sa se dezbrace, pentru ca totul sa para credibil, pentru ca apoi sa-i duca in camerele de gazare. Dupa aceea, luau cadavrele si le ardeau, iar la final curatau locul. Totul trebuia facut foarte rapid, pentru ca erau deja pe drum noi convoaie cu prizonieri. Auschwitz-Birkenau functiona ca o fabrica ce producea si elimina cadavre la scara industriala. In vara lui 1944, functiona la capacitate maxima: istoricii estimeaza ca in fiecare zi erau asasinati cateva mii de evrei. In timpul misiunii, membrii Sonderkommando aveau un tratament oarecum preferential. Aveau voie sa ia mancarea pe care o gaseau in vagoanele ce adusesera prizonierii si aveau libertate de miscare in perimetrul in care se aflau. Dar sarcina pe care o primisera era epuizanta si erau eliminati de catre SS cam la trei-patru luni, pentru ca niciun martor la exterminare sa nu supravietuiasca.

 

Familia ta a fost afectata de catre Shoah?

O parte din familia mea a fost asasinata la Auschwitz. La noi in casa se vorbea despre asta zilnic. Cand eram copil, aveam impresia ca „s-a facut un rau” si-mi imaginam o gaura neagra care ne strabatea, sapata in noi; se rupsese ceva, se petrecuse ceva ce eu nu puteam intelege, iar asta ma tinea izolat. Ani de zile am trait cu incapacitatea aceasta de a intelege. Apoi a venit timpul sa-mi refac legaturile cu acea parte din istoria familiei.

 

De ce ai ales perspectiva unui Sonderkommando?

Filmele despre lagarele de concentrare mi s-au parut totdeauna frustrante. Incearca sa construiasca povesti despre supravietuire si eroism, dar dupa mine recreeaza o conceptie mitica a trecutului. Dimpotriva, marturiile membrilor Sonderkommando sunt concrete, prezente si tangibile. Descriu cu precizie, la timpul prezent, aici si acum, functionarea „normala” a unei fabrici a mortii, cu organizarea, regulile, ritmul, schimburile, neprevazutul si productivitatea maxima ce o caracterizau. De fapt, SS folosea cuvantul „Stück” („bucati, parti”) pentru a se referi la cadavre. In acea fabrica, se produceau cadavre. Citind acele marturii, am putut vedea totul prin ochii damnatilor acelor lagare de exterminare.

 

Dar cum spui o poveste, una fictiva, din mijlocul unui lagar de exterminare in plina activitate?

A fost cu adevarat problematic. Nu voiam sa fac din nimeni un erou, nu voiam sa fac filmul din perspectiva unui supravietuitor, asa cum nu-mi doream sa arat totul sau prea mult din acea fabrica a mortii. Cautam doar un unghi anume, precis, bine fixat, si sa spun o poveste cat se poate de simpla. Am ales punctul de vedere al unui barbat, Saul Ausländer, un evreu ungur, membru al Sonderkommando, apoi mi-am mentinut foarte strict acest unghi: arat ceea ce vede el, nimic mai mult si nimic mai putin. Dar nu este un punct de vedere subiectiv, pentru ca il vedem pe el ca personaj, iar intentia mea nu a fost aceea de a reduce filmul la o perspectiva pur vizuala. Ar fost una artificiala. Estetica, orice extercitiu de stil sau de virtuozitate trebuiau evitate. Mai mult, acest barbat este punctul de plecare al unei povesti unice, obsesive si primitive: el crede ca si-a recunoscut fiul printre cadavrele din camera de gazare si din acel moment face orice pentru a salva cadavrul de la ardere, pentru a gasi un rabin care sa-i ofere o inmormantare dupa ritual. Tot ceea ce face el se inscrie in aceasta misiune, care pare inutila in contextul acelui iad pe pamant care era tabara de exterminare. Filmul se concentreaza pe un punct de vedere si pe actiunile unei singure persoane, ceea ce-i permite personajului sa intalneasca si alte puncte de vedere si alte actiuni. Lagarul este perceput prin prisma „calatoriei” lui Saul.
 

Filmul a fost facut dupa lungi cercetari si o documentare serioasa, o munca demna de un istoric...

Eu si coscenarista mea, Clara Royer, am studiat impreuna. Am citit mai multe marturii ale celor implicati direct: Shlomo Venezia, Filip Müller, dar si Miklós Nyiszli, medic evreu ungur care a fost distribuit la crematorii. Apoi, sigur, filmul „Shoah” al lui Claude Lanzmann, mai ales scenele despre Sonderkommando, inclusiv relatarea lui Abraham Bomba, care ramane o referinta. Am primit si sprijinul de mare folos al unor istorici precum Gideon Greif, Philippe Mesnard si Zoltán Vági.

 

Ti-ai interzis ceva anume?

N-am vrut sa fiu nevoit sa arat fata ororii in mod evident sau sa recreez atrocitatea patrunzand in camera de gazare ca sa surprind moartea. Filmul urmeaza strict miscarile lui Saul. Ne oprim la usa camerei de gazare si intram numai dupa exterminare, pentru a scoate cadavrele si a spala toate urmele celor intamplate, pentru a pregati locul pentru grupul urmator. Imaginile lipsa sunt cele ale mortii; imagini care ar putea fi reconstruite, care n-ar trebui atinse sau manipulate. Pentru ca pentru mine este important sa raman doar la punctul de vedere al lui Saul, sa arat numai ceea ce vede el, ceea ce il intereseaza pe el. A lucrat la crematoriu patru luni; din reflex de protectie, el nu mai vede oroarea, pe care o da la o parte pur si simplu, oroarea trece in fundal, se incetoseaza, se sterge de pe ecran. Saul vede numai obiectul cautarii sale, iar aceasta ii confera filmului ritmul vizual.

 

Cum ai filmat?

Impreuna cu cameramanul Mátyás Erdély si cu Lászlo Rajk, care a semnat designul de productie, am hotarat inainte de a incepe filmarile ca vom respecta cateva principii importante: filmul nu poate sa iasa frumos, filmul nu poate sa iasa atragator, nu putem face un film de groaza, vom arata totul prin prisma lui Saul, adica nu vom trece dincolo de campul lui vizual, auditiv si spatial, camera il va insoti permanent, va ramane cu el prin tot iadul prin care el va trece.

Am vrut, de asemenea, sa filmam traditional, pe 35 mm, cu procesare fotochimica la fiecare etapa, singurul mod de a pastra o anumita instabilitate a imaginilor, pentru a putea filma aceasta lume in mod organic. Provocarea era aceea de a atinge o coarda sensibila, asa cum digitalul nu o poate face.

Toate acestea ne-au impus folosirea unei lumini difuze, industriale, cat se poate de simple. Ne-au impus, de asemenea, folosirea aceleiasi lentile, de 40 mm, acelasi format al imaginii, dar si evitarea cadrului larg, care mareste campul vizual. A trebuit sa ne limitam la nivelul vizual al personajului, pe care sa-l pastram tot timpul.

 

Saul poarta o haina cu o mare cruce rosie pe spate...

Da, e o tinta. O inventie a SS-ului, pentru a fi mai usor sa se traga asupra celor care incercau sa evadeze. Pentru noi, a fost tinta vizuala a camerei de filmat.

 

Ai avut filme ca sursa de inspiratie?

„Idi i smotri” („Vino sa vezi”) de Elem Klimov (1985) mi-a fost o mare sursa de inspiratie. Filmul urmareste un baiat pe frontul de est in 1943, iar camera il insoteste de aproape prin toata aventura de cosmar. Dar Klimov isi permite o abordare mult mai baroca decat a noastra.

 

In prima scena din film, totul este incetosat, apoi apare brusc un chip, cel al lui Saul.

Apare de nicaieri. Si primul meu film, „With a Little Patience” („Cu putina rabdare”) incepe la fel. Spectatorul, vazandu-l ca apare deodata, intelege imediat ca el este cel pe care-l vor urma de-a lungul filmului. Am lucrat mult cu actorii la limbajul lor corporal. Regulile lagarului si cele ale supravietuirii impun niste miscari foarte stricte: trebuie sa tii tot timpul ochii in pamant, sa nu privesti niciodata un ofiter SS in ochi, sa faci pasi mici, regulati, dar rapizi, sa-ti ridici palaria pentru a saluta, sa nu vorbesti sau, daca trebuie, sa raspunzi clar, in germana.

 

Intelegem rapid ca lagarul cerea cateva atitudini contradictorii: supunere fata de SS, solidaritate cu membrii Sonderkommando, dar si tensiune, rivalitate si organizarea unei rezistente.

In mod natural, cei prinsi in acest iad pe pamant au atitudini diferite, de la renuntare pana la rezistenta. Si sunt cateva moduri de a rezista. In film, suntem martorii unei incercari de rebeliune, care a avut loc de fapt in 1944, singura revolta armata din istoria Auschwitzului. Cat despre Saul, el alege un alt mod de a se revolta, care poate parea irelevant in acest context. In revolta lui personala, Saul ajunge sa navigheze intre diferite comportamente. Pentru a recupera trupul baiatului, el ajunge la morga, unde ii gaseste pe medici si pe autopsieri. Cautand un rabin, Saul ajunge sa intalneasca alte grupuri de Sonderkommando si alti evrei condamnati la moarte. Strabatand lagarul, ajunge sa parcurga acelasi drum ca membrii rezistentei. Saul vede totul in crampeie, iar spectatorul este invitat sa faca acelasi efort de a intelege punand cap la cap fragmente ale realitatii. Nimeni nu are toate elementele la indemana, fiecare are doar fragmente, din care incearca sa compuna o viziune proprie a intregului.

 

La un moment dat, Saul intalneste membri ai rezistentei care incearca sa fotografieze procesul exterminarii.

Ceva ce era strict interzis de catre SS, desigur. La Birkenau, rezistenta poloneza a facut rost de o camera sau chiar mai multe, pentru ca prizonierii din Sonderkommando sa poata inregistra exterminarea. Asumandu-si un risc imens, ei fotografiau chiar inainte ca usile camerelor de gazare sa fie inchise si imediat dupa aceea: trupuri goale de femei apropiindu-se de tinta, apoi trupurile lor fara viata, unul peste altul, carate afara si arse chiar pe pamant.

 

Si cele patru fotografii expuse la „Mémoire des camps” („Memoria lagarelor”), expozitia din 2001, patru „imagini, in ciuda tuturor” (referire la cartea istoricului de arta si filosofului Georges-Didi Huberman).

Aceste patru fotografii m-au afectat enorm. Ele atesta exterminarea, sunt dovezi concrete si ridica intrebari esentiale. Ce ar trebui facut cu o imagine? Ce poate reprezenta ea? Ce atitudine ar trebui sa ne asumam in fata mortii si a barbariei? Am integrat acest moment chiar in mijlocul filmului, pentru ca el corespunde unui segment al drumului lui Saul prin lagar, cand deodata, doar pentru o clipa, el participa la construirea perspectivei noastre asupra exterminarii. De asemenea, din cauza reprezentarii imaginii in imagine, atunci si doar atunci punem la indoiala insusi statutul reprezentarii.

 

Sunetul joaca un rol important in film.

Tamás Zányi, care a realizat coloana sonora si cu care am lucrat la toate filmele realizate de mine, a fost de acord sa lucram pe un sunet foarte simplu, brut, dar in acelasi timp destul de complex si multidimensional. Trebuie sa devii constient de ceea ce insemna sunetul, de ceea ce se auzea in acele fabrici ale terorii. Multitudinea de sarcini de indeplinit, ordine tipate, urlete, amalgamul de limbi vorbite, toate se amestecau: germana ofiterilor SS, diversele limbi vorbite de prizonieri, printre care si idis, plus toate limbile vorbite de victimele sosite din toate colturile Europei. Sunetul se poate suprapune peste imagine, uneori ii poate lua locul, pentru ca unele imagini lipsesc, iar asta, in mod justificat. Prin comparatie, as spune ca si la nivelul sunetului se remarca mai multe staturi variate si uneori contradictorii. Iar sunetul trebuia sa ramana brut. Ni s-a parut important sa nu incercam sa-l reproducem sau sa-l slefuim.  

 

Cine joaca personajul Saul?

Géza Röhrig nu este actor. Este scriitor si poet maghiar care locuieste la New York. L-am cunoscut in urma cu cativa ani. M-am gandit la el pentru el pentru ca este o persoana in continua miscare, trasaturile fetei si corpul isi schimba mereu expresia. E imposibil sa-i ghicesti varsta, pentru ca e in acelasi timp tanar si batran, dar mai ales frumos si urat, obisnuit si remarcabil, profund si impasibil, alert si lent. Nu are astampar, dar stie si cum sa pastreze tacerea si sa stea locului.

Fiul lui Saul (Son of Saul), castigator al Premiului Oscar 2016 la categoria Cel mai bun film strain, ruleaza in premiera la Hollywood Muliplex din 11 martie.

Rezervari aici

 

Interviu realizat de Antoine de Baecque

Sursa: Transilvania Film

 

Comenteaza
Nota 0,00 din 0 voturi

Trimite vot: 1 2 3 4 5 Iti multumim pentru vot!

 

Comentarii

*Toate campurile sunt obligatorii

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!
Introduceti codul din imagine

Cod captcha invalid!

Nu exista comentarii
Recomandari
29.10.2019

Întregul Nord zumzăie de pregătirile febrile pentru nunta bunicului lui Norm. Dar ceva necurat...

In rolurile principale: Michael Dobson, Simon Hayama, Cole Howard, Maya Kay, Andrew Toth

02.11.2019

Câştigătorii premiului Oscar, Matt Damon şi Christian Bale sunt protagoniştii filmului Marea...

In rolurile principale: Christian Bale, Matt Damon

05.11.2019

O producţie grandioasă, „Bătălia de la Midway” urmăreşte povestea adevărată a...

In rolurile principale: Woody Harrelson, Mandy Moore, Patrick Wilson, Luke Evans

-->