Născut în 1973, la Reading, Anglia, Peter Strickland a fost marcat de momentul în care a descoperit filmul "Eraserhead", care a rulat in anul 1990 la cinematograful "Scala" din Londra. Universul neobişnuit şi deranjant al lui David Lynch a avut efectul unui declic asupra lui Peter, care avea pe atunci vârsta de 16 ani: viitorul său va fi unul cinematografic. In 2009, filmul pe care l-a regizat, "Katalin Varga" a obtinut premiul Ursul de Argint pentru contribuţie artistică deosebită la Festivalul de Film de la Berlin. "Katalin Varga" mai are în palmaresul de trofee Marele Premiu la Festivalul de la Copenhaga, Premiul de regie la Festivalul de Film din Muntenegru, Marele Premiu la Festivalul de Film din Piestany (Slovacia) şi Premiul pentru cel mai bun film străin în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Calgary, Canada. Actriţa Hilda Peter (de la Teatrul Maghiar din Cluj) a fost şi ea recompensată cu Premiul pentru cea mai bună interpretare, în cadrul celei de-a şaptea ediţii a Festivalului de Film de la Bruxelles, precum şi cu trofeul Golden Orange la Festivalul de Film din Antalya.

Care este prima imagine cu Katalin care v-a trecut prin cap?

Peter Strickland: Nu a fost imaginea unei femei ci a unui film, Les chevaux de feu pe care Sergei Paradjanov l-a filmat în 1964. Acţiunea se derulează într-un sătuc din Carpaţi şi există o scenă în care un puşti îşi caută cu disperare tatăl, strigându-i numele în pădure. Este un tip de cinema atât straniu cât şi exotic, iar eu nu eram obişnuit cu asemenea lucruri în Anglia. Katalin Varga s-a născut din toate aceste filme de atmosferă pe care le consumam în adolescenţă: Paradjanov, dar şi Tarkovski, fraţii Quay, etc. Doream să tratez temele clasice ale răzbunării şi a mântuirii dar în felul meu, adică contra aşteptărilor spectatorilor.

De unde această fascinaţie pentru peisajele carpatine?

Peter Strickland: Din faptul că sunt un orăşean. Am crescut într-un oraş din Berkshire, Reading, care nu are decât un punct de interes: l-a "adăpostit" pe Oscar Wilde pe durata celor 8 luni de închisoare când acesta a scris "De Profundis". Nu există lucruri mai opuse ca Reading şi Carpaţii. În plus, de-a lungul vieţii mele, am realizat că natura mă inspira mai mult decât un decor urban ca cel al lui Mike Leigh sau al lui Ken Loach. Sunt un copil al cinematografului european. Ador filmele britanice, de fapt, depinde de perioadă: anii 80 au fost meteorici, cu Greenaway şi Derek Jarman, anii 90 au fost...mă opresc ca să nu spun prostii (râde). Deodată, m-am întors către Herzog, Nicolas Roeg sau Fassbinder pentru unicitatea lor şi lipsa lor de măsură. Dar nu dorinţa de a filma în România a fost esenţa proiectului. Iniţial, trebuia să mergem în Albania dar era prea periculos, din cauza incidentelor de la frontiera cu Kosovo.

A durat aproape patru ani să terminaţi Katalin Varga. Sunteţi perfecţionist?

Peter Strickland: Motivele sunt cu totul altele! În 2001, am moştenit 30,000 de euro după decesul unchiului meu. Am crezut că vor fi suficienţi pentru a filma primul meu film dar ar fi fost nevoie de 200.000 pentru filmarea din România. Aşa că am preferat să aştept un moment mai potrivit. Pre-producţia a început în cele din urmă în aprilie 2004, filmarea s-a desfăşurat foarte bine, dar post-producţia a fost de coşmar: nu mai aveam bani să plătesc aşa cum trebuie monteurul şi nu găseam niciun distribuitor interesat. În 2007, am lăsat totul, mi-am găsit o slujbă normală şi m-am întors să locuiesc în Anglia...la mama. M-am resemnat, spunându-mi că: "Măcar am încercat". Timp de opt luni, nu s-a întâmplat nicio minune. Până în momentul în care doi producători maghiari m-au sunat şi mi-au propus o finanţare. Am reuşit să termin post-producţia în decembrie 2008.

La filmare, cum este să fii un englez pierdut în mijlocul Transilvaniei?

Peter Strickland: Este ca orice om care nu şi-a făcut timp să înveţe maghiara (râde). Sincer, nu mă simţeam pe teritoriu necunoscut: sunt pe jumătate grec, mama este ortodoxă, tata preda limba franceză astfel încât cultura europeană a fost foarte prezentă în educaţia mea. Nu am avut niciodată pretenţia să fac un film realist cu privire la această ţară. Katalin Varga nu este portretul unei românce, este o căutare de sine cu rezonanţă universală. Este şi un basm: am ales să abordez acest subiect delicat ca şi cum ar fi fost o călătorie aproape fantastică şi cu un ritm impus. Katalin şi fiul său merg cu şareta, nu cu maşina de curse!

A fost important pentru credibilitatea filmului să o alegeţi pe Hilda Peter, o actriţă necunoscută publicului?

Peter Strickland: Da. Nu am avut niciodată intenţia de a angaja o actriţă renumită, cu atât mai puţin o vedetă. În mod obiectiv, din motive ce ţin de buget, dar chiar dacă aş fi dispus de mai mulţi bani, tot nu aş fi făcut-o. Când pe ecran apare o faţă necunoscută, spectatorul simte curiozitate. Şi această curiozitate faţă de actor este transferată personajului. Atunci când văd un film, chiar remarcabil, cu Tom Cruise, chiar dacă este excelent, îl văd pe "Tom Cruise" care "interpretează", "compune", "prestează". Este plăcut dar nu ceea ce căutam eu.
Hilda i-a dat personajului Katalin autenticitatea pe care o doream. Experienţa sa în teatru i-a permis să se joace cu limbajul corporal şi să facă faţă condiţiilor de muncă: ritmul intensiv, imposibilitatea de a filma mai multe duble, etc.

Expresia luminoasă afişată de Katalin, chiar dacă trece printr-o tragedie personală, este tulburătoare...

Peter Strickland: În scena de la lac, acolo unde este faţă în faţă cu cel care îi devine călău, Katalin profită: o parte din ea este deja moartă dar ea îşi ia revanşa. Tipul este prins, este o marionetă în mâinile ei: ea se poate "juca" cu el cum doreşte şi asta îi face plăcere. Totuşi, această iluzie de serenitate nu o transformă într-o sfântă. Călătoria ei este oricum dar nu creştină; însă religia explică anumite trăsături uimitoare ale comportamentului său. Cum ar fi faptul că ea nu se revoltă contra fatalităţii.

În ciuda durităţii poveştii, aţi ales să eliminaţi violenţa. Din ce motive?

Peter Strickland: Aş minţi dacă aş invoca şi de această dată un buget limitat. Chiar daca Katalin a suferit îngrozitor, filmul se concentrează asupra răzbunării şi a iertării: arăt consecinţele unui act monstruos şi nu actul în sine. Cred că este dificil de evitat voyeurismul arătând actul, chiar dacă intenţiile regizorului sunt ireproşabile. Arătând violenţa înseamnă că îţi asumi riscul de a privilegia punctul de vedere al bărbatului. În mod mai general, sunt convins că dacă arăţi mai puţin, impactul este mai mare. Este un mod de a face spectatorul responsabil, de a-l obliga să fie activ. Ca să revin la scena de la lac, prietenilor mei li se părea prea lungă şi cu prea multă vorbărie dar mi-am menţinut punctul de vedere. Îmi amintesc că în anii '90, despărţirea fostei Iugoslavii a adus imagini atroce pe care le priveam la televizor, pe când luam cina în familie. Mai târziu, am cunoscut pe cineva din Sarajevo care a trăit războiul şi care mi-a povestit amintiri personale. Am avut coşmaruri: poveştile sale erau de o sută de ori mai pregnante decât orice imagine.

Filmând barbaria, nu riscaţi oare să "ucideţi" şi personajul Antal în ochii spectatorilor?

Peter Strickland: Sigur că da şi a fost un punct esenţial pentru mine. Pe măsură ce Katalin avansează în căutarea sa, linia dintre Bine şi Rău se estompează şi întâlnirea sa cu Antal este o dovadă în acest sens: în ochii soţiei sale, el este opusul omului pe care l-a cunoscut Katalin. Spectatorul este la curent cu actul comis de Antal, dar trebuie să aibă şi libertatea de a vedea omul care a devenit. Ceea ce nu împiedică pe nimeni să-l vadă, şi nici pe mine ca regizor să îl filmez, gol şi vulnerabil întocmai cum a fost Katalin atunci.

Filmul a câştigat Ursul de Argint la Berlin, pentru sunet. Acesta, împreună cu muzica, contribuie la instalarea unei atmosfere neliniştitoare...

Peter Strickland: Muzica m-a însoţit şi m-a inspirat întotdeauna în călătoriile mele în România, pe atunci când căutam locuri unde pot filma. Trupa din care fac parte: "The Sonic Catering Band" colaborase deja cu Steven Stapleton şi cu Geoff Cox, ale căror compoziţii le admir. De asemenea, admiram ce a făcut Ala Splet în Eraserhead, modul său de a utiliza sunetele industriale pentru a exprima starea de spirit a personajelor. Dacă luăm un film a cărui acţiune se desfăşoară la ţară, sunetele de ambianţă sunt de obicei pe planul doi: în Katalin Varga, sunt scoase în faţă, câteodată într-un mod agresiv, câteodată asociate cu muzica, în aşa măsură încât linia de demarcare dintre acestea şi efectele sonore este în final anulată. Acest lucru întăreşte aspectul ceţos, aproape ireal, a călătoriei lui Katalin şi a fiului său.

Filmul începe cu o impresie de realism, aproape naturalism. De ce i-aţi dat încet încet imaginea unui coşmar cu ochii deschişi?

Peter Strickland: M-am chinuit cu autenticitatea deoarece drama trăită de Katalin şi dorinţa sa de răzbunare sunt absolut reale. Atunci când pregăteam filmul, m-am imaginat în cultura şi moravurile transilvănene, am citit cărţi despre acea regiune, am ascultat muzica localnicilor, etc.
Dar am realizat că voi rămâne, indiferent de situaţie, un străin şi că esenţa filmului era în altă parte. În final, doar contextul şi mediul sunt realiste, mai ales raportul localnicilor care erau şi catolici. Această realitate mi-a permis să transcend o poveste foarte tristă încercând să ating spiritualul.

Anumite planuri, cum ar fi cel din pădurea întunecată şi ameninţătoare, evocă universul lui David Lynch care vă fascinează de atâta timp...

Peter Strickland: Este adevărat că mi-a marcat adolescenţa după ce am văzut Eraserhead şi mi-a deschis apetitul de cinefil. Dar, în mod ciudat, cred că m-am gândit mai mult la La nuit du chasseur atunci când filmam. Chiar sper că filmul Katalin Varga nu este plin de referinţe inconştiente la David Lynch!

Aţi spune, ca regizor, că scopul dumneavoastră este de a pune publicul în situaţia de a trăi o experienţă senzorială?

Peter Strickland: Da, deoarece cinematografia a fost mereu o călătorie, câteodată atât de intensă, încât sper să pot provoca şi eu una spectatorului. Prea multe filme sunt doar narative sau ilustrative: acest aspect poate fi o calitate dar limitează sfera cinematografiei. De exemplu, îmi place mult să văd şi să revăd Kes al lui Ken Loach, dar rămân ataşat organic de oameni cum ar fi Jodorovsky sau Stan Brakhage. Îmi place cinematografia care îmi permite să ating locuri unde camera nu se poate aventura raţional.